Există o idee care circulă des și sună bine: „Fiecare are rănile lui.” Este adevărat. Dar nu este suficient. Pentru că există un punct dincolo de care rănile neasumate nu mai sunt doar ale noastre. Devin ceva ce se varsă în relații, în comunicare, în felul în care atingem viețile altora. La început, rana este tăcere. Evitare. Apărare. Un „nu pot acum”, un „nu știu”, un „mai târziu”. Cu timpul însă, dacă nu este privită, dacă nu este recunoscută, dacă nu este lucrată, rana începe să se manifeste ca putere pasivă. Nu ca violență evidentă. Ci ca absență. Ca ambiguitate.…
